Tehnica pictării icoanelor pe sticlă

Școala de icoane pe sticlă de la Mănăstirea Nicula între tradiție și contemporaneitate

Pictura pe sticlă este întâlnită încă din cele mai străvechi epoci, începând chiar cu Antichitatea. Ea străbate marile curente ale Europei Occidentale, Evul Mediu, Renașterea, Barocul ca, la începutul veacului al XVIII–lea, să exceleze și în sfera tradițional meșteșugărească.

Cu accente sacre sau profane, tehnica picturii pe sticlă va fi încetățenită și în spațiul românesc, unde tematica va fi precumpănitor religioasă și se va reflecta în binecunoscutele icoane pe sticlă.

Născută în spațiul sacru al mănăstirii Nicula, sub profunda înrâurire a icoanei plângătoare a Maicii Domnului cu Pruncul, Școala de icoane pe sticlă se definește drept cea dintâi și cea mai semnificativă manifestare în seria celor ce se vor derula în secolul al XVIII-lea și cel viitor.

Astfel, icoane pe sticlă se întâlnesc în diferite zone din țara noastră, fiind prezente în Transilvania, Țara Românească (Muntenia), Banat (teritoriul cuprins între Dunăre, la sud, și Mureș, la nord) și Moldova. Alături de Nicula, alte centre sunt: Iernuțeni, Șcheii Brașovului, Făgăraș, Țara Oltului, Lancrăm, Laz, Alba Iulia– Maieri, Mărginimea Sibiului etc.

Apariţia centrelor de pictură pe sticlă se află în strânsă legătură cu existenţa glăjăriilor (atelierelor de sticlărie), fapt ce contribuie direct şi la răspândirea acestui meşteşug. Înflorirea acestei arte în Europa Centrală, a generat exportul organizat al obiectelor de artă în zona Europei de Est, acestea ajungând în târgurile din Ungaria, Serbia şi Transilvania.

Potrivit ipotezei soţilor Dancu, pictura pe sticlă a pătruns pe teritoriul Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, tehnica aparţinând fenomenului central-european. Cu toate acestea, pictura pe sticlă din Transilvania prezintă un caracter propriu, specific şi unic, fiind un meşteşug adoptat pe un fond artistic şi folcloric bine conturat, şi cizelat prin erminiile de iconografie.

Țăranul transilvănean a ridicat această tehnică la rangul de artă ţărănească de cea mai mai pură esenţălipsită cu desăvârşire de orice intervenţie urbană, asemenea altor meşteşuguri adânc înrădăcinate în fondul popular românesc.

De asemenea, o altă caracteristică importantă a icoanelor pe sticlă din spaţiul transilvănean este conturată de faptul că subiectele redate sunt, aproape în exclusivitate, teme religioase, aparţinând iconografiei ortodoxe de provenienţă bizantină, fiind, totodată, şi singura regiune unde s-a practicat meşteşugul sub această formă.

Dintre elementele caracteristice acestei tehnici a picturii pe sticlă, reținem: maniera severă şi hieratică în care sunt redaţi sfinţii, existenţa foiţei de aur în decorarea nimburilor, reprezentarea obiectelor decorative sau chiar a fundalului, elementele de arhitectură bizantină sau maniera de redare a peisajului. Tot în această categorie se înscrie şi modul îngrijit în care se conturează detaliile de drapaj ce definesc geometria anatomiei figurilor şi, sub raport compoziţional, construcţia compartimentată a temelor în cazul icoanelor-prăznicar, existând o scenă principală, dominantă, în jurul căreia se redactează, cu mare migală, mai multe scene mici, asemenea miniaturilor bizantine.

Ca sursă de inspiraţie utilizată în realizarea icoanelor pe sticlă, ţăranii meşteri au recurs şi la picturile parietale din bisericile săteşti locale, respectând, în linii mari desenul şi cromatica, atât cât le permiteau tehnica şi materialele. Pe lângă pictura ortodoxă cultă, meşterii utilizau, drept model, şi icoanele tipărite pe hârtie, şi anume xilogravurile, acestea din urmă fiind realizate în satul Hăşdate, situat în apropiere de Nicula.

După cum am prezentat şi anterior în lucrare, cercetătorii în domeniu consideră satul Nicula din judeţul Cluj, ca fiind primul centru în care s-a pictat pe sticlă în spaţiul transilvan. Cel mai probabil, începând cu secolul al XVIII-lea, meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă a luat amploare în zonă după minunea săvârşită în cadrul mănăstirii locale, şi anume lăcrimarea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul în anul 1699.

Dintre meşterii care au activat în zona Nicula s-au consemnat numai în jur de 30 de nume, deşi numărul acestora a fost, cu siguranţă, mai mare. Din documente, dar şi din tradiţia orală, s-au socotit printre iconarii niculeni nume precum: Ion Moga, Ion Apostol Popescu, Ştefan Belindean, Gheorghe Belindean, Maria Lucăcian, Maria Chifor, familia Prodan, Ghimbăşan, Gheorghe Feur ş.a. Aceştia au activat între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea.

Din punct de vedere stilistic, icoanele niculene se remarcă prin maniera desenului şi cromatica specifică, dar şi prin elemente de ordin tehnic, precum dimensiunea sticlei sau aspectul ramei.

Desenul, cu mici trăsături specifice fiecărui iconar în parte, este, în general, unduios, liniile aşternute cu siguranţă, prezentând diferenţe de grosime ce sugerează compoziţiilor ideea de dinamism. O altă trăsătură specifică este simplificarea formelor, esenţializarea desenului şi stilizarea elementelor reprezentate. În acest caz, personajele reprezentate se disting, nu numai prin supradimensionare, ci şi prin maniera mai atentă şi detaliată în care le este realizat desenul. Totuşi, în cazul icoanelor pe sticlă de la Nicula, este impresionantă tocmai expresivitatea ce reiese din „stângăcia” şi sinceritatea cu care ţăranul niculean a redus mesajul cultic, prin prisma propriei viziuni artistice.

Printre elementele decorative specifice, se distinge, în primul rând, chenarul, sau porticul, prezent în majoritatea icoanelor de la Nicula. Acesta, schiţat printr-o bandă ce contrastează cu nuanţele fundalului, decorată cu zăluţe, încadrează, întotdeauna, personajele sau scenele reprezentate. Desigur, acest chenar are un rol care depăşeşte valenţa pur-compoziţională, găsindu-şi originile în arta populară, mai exact în motivul funiei vieţii, atât de frecvent în zona Maramureşului, pe obiectele şi pe porţile sculptate în lemn, pe uşile bisericilor, ori în compoziţia ramelor icoanelor pe lemn. Această funie a vieţii, denumită şi torsadă, face trimitere la noţiunea infinitului, a eternităţii şi a mântuirii, încadrând zona sacră a compoziţiei.

În ceea ce priveşte specificitatea cromatică a icoanelor niculene, aceasta se rezumă, în mare parte, la opt culori de bază: negrul, albul, ocrul, brunul, roşul-cărămiziu, verdele-măsliniu, albastrul-gri şi aurul. Simplificarea coloritului nu dăunează însă picturalităţii şi complexităţii compoziţiei, ci, dimpotrivă, conferă icoanelor impresia unor lucrări de artă modernă, caracterizate prin minimalism şi dramatism, dispunerea culorilor fiind aşternută cu o precizie aproape savantă, creându-se iluzia profunzimii şi a dinamismului. Eleganţa cromaticii niculene se datorează şi preponderenţei acordului roşu–alb–negru, atât de des întâlnit în arta populară românească.

Transparenţele, efectele şi armonia generală a compoziţiilor cromatice vii în acorduri complementare se datorează, pe de-o parte, tehnicii rudimentare, dar şi, bineînţeles, simţului artistic sincer şi autentic, propriu ţăranului român.

În funcție de temă, icoanele pe sticlă se pot clasifica sau pot fi ordonate tipologic. Cele mai des întâlnite teme sunt cele hristologice și cele mariologice; urmând mai apoi cele agiografice și cele veterotestamentare.

Temele hristologice cuprind marile sărbători închinate Mântuitorului Hristos și nu numai: Buna Vestire (Blagoveștenie), Nașterea (Crăciunul), Circumciziunea, Întâmpinarea, Botezul, Schimbarea la Față, Intrarea în Ierusalim (Floriile), Răstignirea, Coborârea de pe cruce, Plângerea sau Prohodul, Pogorârea la iad sau Învierea, Înălțarea (Ispasul), Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), Judecata de Apoi, Cina cea de Taină, Hristos învățător (Pantocrator), Hristos în Potir, Hristos Vița, Hristos Arhiereu, Iisus Împărat, Deisis, Prăznicare, Sfânta Treime.

Compozițiile ce o au pe Maica Domnului ca element preponderent sunt în mod special cele din Tradiție: Nașterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică, Adormirea (Uspenie), Maica Domnului cu Pruncul, Maica Domnului Jalnică, Maica Domnului Dulce Iubitoare, Maica Domnului Îndrumătoare (Odighitria, Maica Domnului de tip Orantă, Maica Domnului Împărățită, Maica Domnului a Patimilor.

Urmează la loc de cinste scenele aghiografice: Sfântul Prooroc Ilie, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ierarh Nicolae înconjurat cu 12 scene din viața sa, Sfântul Ierarh Haralambie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfinții Trei Ierarhi, Sfântul Teodor Tiron, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfinții Constantin și Elena, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Mare Mucență Ecaterina, Sărmanul Lazăr, alături de cele închinate sfinților Arhangheli: Sfântul Arhanghel Mihail și Gavriil.

O serie de compoziții cu caracter unic o reprezintă Masa Raiului ori scene veterotestamentare – Adam și Eva în rai.

Un segment distinct îl constituie prezența temelor ce vin din ambianța doctrinară a Bisericii Romano-Catolice, ca de exemplu: Sfântul Anton de Padova, Încoronarea Fecioarei, Imaculata Concepție, Sfânta Familie, Iisus cu mielul și cu Sfântul Ioan Înaintemergătorul, Sfântul Ioan cu mielul, Iisus cu globul.

Prof. univ. dr. habil. Marcel Ghe. Muntean