Gospodărirea fânului urmează un calendar bine stabilit al muncilor, presupunând activități de întreținere a pajiștilor și fânețelor și a muncilor efective de făcut fân.
„Claca la coasă” în localitatea Mărișel, județul Cluj– practică socială în comunitățile din zonele montane
În satul românesc, în vechime, claca a fost una dintre formele cele mai populare de întrajutorare. În vremea prășitului, a cositului, sau a seceratului, dar și pentru desfăcatul mălaiului, torsul lânii, sau când își ridicau sau acopereau casele, oamenii apelau la ajutorul consătenilor. Toate clăcile se terminau cu mâncare, băutură și cu joc.
În zona de munte a județului Cluj, precum la Mărișel, claca la cosit se făcea la cei gazde (care aveau mult pământ), dar și la persoane singure, femei văduve sau oameni bolnavi. Chemarea oamenilor la clacă se făcea de gazdă, cu două-trei zile înainte, duminica, la ieșirea de la biserică, sau în ziua respectivă. Totodată, oamenii se anunțau între ei, trimițând vorbă la rude și la prieteni.
În unele locuri, claca la cosit avea loc după-amiaza, în anumite sărbători din timpul verii, mai neînsemnate în calendarul religios, și ținea câteva ore. În altele, la coasă se mergea de cum „se zare de ziuă”, că atunci „mere coasa bine în iarbă”, ziceau bătrânii satului. Niciodată nu se începea coasa într-o zi de marți, ci de luni sau în alte zile „ca să hie lucru cu spor”.
În vechime, cositul ierbii avea o mare importanţă într-o gospodărie. Din timp, bărbații își cumpărau o coasă din târg, își făceau „codorâște”, sau cozi de coasă, cum li se mai spune, și astfel se pregăteau pentru a trage prima brazdă.
După ce își pregăteau uneltele, coasa, tocul, cutea (gresia), ciocanul pentru bătut coasa, cei chemați la clacă se îndreptau spre locul unde era iarba de cosit. Înainte de toate, munca începea cu bătutul coasei. Cositul îl începea cel care și-a terminat primul de bătut coasa. Apoi, în timpul lucrului, coasa era ascuțită din când în când cu o gresie, ținută în toc, la șold. Și, pentru a trece vremea, clăcașii schimbau coasele între ei, pentru a vedea care taie mai bine, fluierau și cântau.
La vreo două ore după începutul coasei, în funcție de momentul zilei când se desfășura claca, dimineața sau pe la „ujină” (moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit), găzdoaia, ajutată de alte femei, venea cu mâncare pentru cosași. Aducea brânză de oaie, clisă (slănină), ceapă, pâine și țuică. Ajunse acolo, ele puneau ștergura pe brazdă, întindeau bucatele și barbații se așezau roată pe lângă ștergură.
După ce au terminat de mâncat, cosașii își continuau munca și, în acest timp, gazda și celelalte femei împrăștiau brazdele, pentru ca iarba să se usuce. Apoi, era transportată acasă de pe hotar, pentru ca, la iarnă, să fie hrană pentru vite, oi, cai sau ce animale mai ținea omul.
Între timp, la casa gazdei se adunau alte femei care pregăteau cina pentru participanții la clacă, dar și pentru femeile acestora și vecini. Se făceau plăcinte pe vatră, unse cu groștior (smântână) și balmoș (mămăligă acră), se scotea apă din fântână și erau așteptați cosașii, pentru a fi răsplătiți pentru munca lor. Cu toții erau așezați la masă și serviți cu bucatele pregătite. Între timp, se povestea ce s-a mai întâmplat prin sat, se spuneau glume și ghicitori. După ce au mâncat, erau chemați de gazde ceterași din sat și totul se încheia cu joc și veselie.
Contributor: Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj
