Ca orice sat, şi Polovragiul păstrează din vechime obiceiuri legate de evenimentele importante din viaţa omului: naşterea, căsătoria, moartea, apoi obiceiuri cu ocazia diverselor sărbători ale omului. La cele două mari sarbatori ale anului, Paştele și Crăciunul, când sufletele ni se primenesc aproape ca în anii copilăriei, indiferent de vârstă, la Polovragi se mai adaugă o sărbătoare care are valoare în sufletele oamenilor acestor locuri cel puţin la fel de mare: Sfântul Ilie, sărbătorit pe 20 iulie.
Vârfurile dezgolite sau zonele de la înălțime, fără pomi, sunt cunoscute în tradiția populară ca nedei. Practic, nedeile constituie locurile unde negustori și producători se întâlnesc pentru a face schimb de bunuri. De regulă, aceste întâlniri sunt strâns legate de sărbătorile religioase și sunt precedate de diverse activități cu specific folcloric, unde negustorii fac schimb nu doar de mărfuri, ci și de opinii și experiență.
O astfel de festivitate, poate cea mai veche de la noi din țară, se ține la Polovragi, de Sfântul Ilie, și datează încă din secolul al XVII-lea.
Altfel, de Sf. Ilie, ciobanii din Polovragi au organizat, cu peste 200 de ani în urmă, nedeia din Muntele Nedeii. Sărbătoarea marca împuţinatul laptelui. În loc de două mulsori, se făcea una. La nedeie coborau şi ciobanii de la sterpe. Se legau prietenii între tinerii din munte. De la începutul secolului al XX-lea, petrecerea din Muntele Nedeii a coborât la Polovragi şi de atunci, în fiecare an, timp de o săptămână (14-20 iulie), se ţine cunoscutul bâlci. Ciobanii din Novaci îi schimbau pe băieţii şi pe fetele aflaţi cu oile în munte, ca să poată veni la bâlciul de la Polovragi. La bâlciul de la Polovragi venea lume din Gorj, Sibiu, Braşov, Piteşti etc. Spre seară, se încingeau hore ale tineretului, ocazie cu care se făceau noi cunoştinţe, se legau prietenii între băieţi şi fete şi, nu de puţine ori, acestea duceau la căsătorii „prin fugă”. De aici şi expresia „căsătorie ca la Polovragi”.
Bâlciul acesta a fost pentru localnici nu numai un bun prilej de schimb de produse, de vânzări de vite, textile, băuturi etc., ci şi cel mai potrivit prilej de a se îmbrăca în costumul ungurenesc. Probabil expresia „a fost lume albă” în sensul de „foarte multă” tocmai de aici vine: de la faptul că oamenii, în zi de sărbătoare, erau îmbrăcaţi în costume populare, în care predomină albul.
Pe lângă această întâlnire, bâlciul era atracția principală, pentru că aici puteau face schimburi sau cumpăra tot felul de obiecte gospodărești: hamuri, frânghii, șei și orice alte obiecte necesare pe tot parcursul anului și nu numai. La această nedeie se făcea şi un mic bâlci, unde negustorii aduceau clopote, şei de piele, cuie de şindrilă, hamuri, desagi, frânghii, încălţăminte. Cu timpul, sărbătoarea pastorală Nedeia s-a mutat pe moşia Mânăstirii Polovragi şi, mai târziu, în Vatra Tâgului din centrul satului Polovragi, unde se ţine şi în zilele noastre.
Forma de organizare s-a mai schimbat de-a lungul timpului, iar multe din obiceiurile de altădată s-au pierdut. Nu mai vin acei olari care aduceau vasele de lut – strachini, ulcioare, oale mari pentru fiertul mâncării la focul din vatră, pe care le aduceau împachetate în fân și așezate în care trase de boi. Nu mai întâlnim nici tiribombe rotite de cai, nu mai sunt nici tarafurile vestite în zonă, la a căror muzică se încingeau hore și învârtite ungurenești.
Azi, bâlciul este printre cele mai mari din țară și reprezintă un eveniment deosebit pentru viața socială, culturală și economică a Polovragiului. Este întâlnirea cea mai importantă a păstorilor pe perioada de vară, cand sunt urcați cu turmele în munte. În afară de târg, care a căpătat amprenta modernității, în ultimii ani s-a creat obișnuința organizării unei serbări populare, care constă într-o paradă a portului popular din zonă, a târgului de artizanat și a unui spectacol folcloric, ceea ce face ca traditiile populare să se conserve.
Portul popular şi tradiţia lui în Polovragi
Portul este, ca toate celelalte bunuri culturale, un element de contact social, un mijloc de comunicare între oameni, o marcă prin care omul se recunoaşte în diferite împrejurări. El diferenţiază şi apropie, este un semn al solidarităţii celor ce fac parte din aceeaşi colectivitate. Prin el, ca şi prin alte elemente ale culturii populare, se exprimă durerile şi bucuriile oamenilor. El se alcătuieşte şi se împodobeşte după un anume mod de gândire, are o logică a lui.
Costumul ungurenesc, purtat în zona de munte – Novaci, Polovragi, Baia de Fier, marchează un moment de părăsire a portului tradiţional în favoarea unor elemente străine de Gorj, venite de dincolo de munţi. Portul ungurenesc s-a infiltrat din Mărginimea Sibiului în Oltenia, trecând pe la Vama Cucului, ori peste hotarul păzit. Odată cu el, au trecut şi cântecele şi împreună au pus stăpânire pe sufletul oamenilor de la Gura Olteţului. Faptul că altădată se purta şi în această parte a Gorjului portul tradiţional ni-l confirmă Al. Vlahuţă, cel care a poposit şi la Mănăstirea Polovragi în a sa „România pitorească”: „Cămăşile albe, cusute în arnici şi fluturi, maramele învrâstate cu borangic, scurteicile înflorite şi sumaieşele cu ciucuri, vâlnicile de lână negre, vărgate cu roşu, betele înguste, ţesute şi lucrate în casă. Şi ce bine prinde pe român portul acesta al lui, aşa de curat, aşa de simplu şi de frumos”.
Portul ungurenesc a cuprins total localităţile Polovragi, Baia de Fier, Novaci, Alimpeşti, Bunbeşti-Piţic, Săcelu, Crasna, Muşeteşti, Bumbeşti –Jiu şi o parte din Schela. Privit în ansamblu, costumul ungurenesc se caracterizează prin alternanţa dintre alb şi negru – culoarea pânzei şi a arniciului cu care sunt cusute ornamentele. Satele ungureneşti au păstrat comoara artei populare sibiene, în cele mai originale forme, şi au transmis-o generaţiilor din satele formate din locuitorii veniţi de dincolo de munţi. Costumul apare de o sobrietate şi eleganţă deosebite, fapt datorat în egală măsură croiului, pieselor componente şi cromaticii care întruneşte numai două culori: alb şi negru. Pieptănăturile femeilor sunt simple, cu părul ales în cărare, într-o parte, ori dat peste cap şi împletit într-un coc aşezat pe ceafă. Din găteala capului, femeile nu fac o podoabă, graţia fiind mai evidentă, parcă, datorită simplităţii.
Costumul a dovedit atâta vitalitate încât în zilele de lucru era purtat de majoritatea bărbaţilor, iar în zilele de sărbătoare îl purta toată lumea, la întrecere. Descris foarte frumos într-un cântec popular de către profesorii Chiriţescu Maria şi Marin, costumul nu se mai poartă azi decât în cadrul unor festivităţi cu prilejul sărbătorilor.
Cântecul suna astfel: „Mă cunosc că-s polvrăgeană / După veste și năframă / După poale şi şurţoi /C-aşa-i portul pe la noi .// Cât e Jiul şi cu Oltul /Ne-om ţine limba şi portul / Şi-om păzi mioarele / Ţara şi hotarele.”
Costumul se mai îmbracă de către miri când pleacă „în chemat”. Mireasa, însoţită de un grup din ce în ce mai mare de fete, îmbrăcate toate în costumul ungurenesc în sâmbăta nunţii (căci la Polovragi nunta mai durează încă trei zile şi trei nopţi), cheamă cu plosca la nuntă. La fel şi ginerele, însoţit de feciori, călări. Este, poate, unul dintre cele mai frumoase spectacole gratuite ale comunei. Nu este tânăr în postura de mire să nu îmbrace costumul ungurenesc. Şi, Doamne, cât sunt de frumoşi! Altfel, costumul este din ce în ce mai ,,strâmt”…„Păduri s-au stins /Şi rând pe rând / Oamenii-n umbră s-au retras/ Veşminte de pământ luând / Dar şipotul, el a rămas .” (L.Blaga).
Contributor: Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj
