Elementul de patrimoniu cultural imaterial este reprezentat de un set de cunoștințe, practici și aptitudini legate de practicarea jocului de oină în România, transmise cu precădere pe cale informală și din generație în generație, prin experiență directă.
În regulile jocului și în terminologia acestuia se regăsesc elementele specifice activităților pastorale, care au condus către ipoteza, care leagă originile acestui sport de practicarea păstoritului. Această ipoteză este validată și de termenii folosiți în jocul de oină: băț, bâtă – baston, baci – denumirea căpitanului de echipă, păscari – denumirea jucătorilor de la prindere, intrarea în strungă – intrarea jucătorilor în teren, precum și locul unde evoluează echipa la prindere sau la pasare. Dacă astăzi folosim termenii baston și minge, în trecut erau utilizați termenii: bâtă, băț, botă, par și apucă, hâlcă, mince, mice, pilă, pulmă ș.a. Creat și dezvoltat în cadrul unorcomunități care se ocupau cu păstoritul, jocul stimula competitivitatea, dibăcia și agerimea celor care îl practicau, alternând momentele de apărareși cele de atac.(Tudor Sălăgean, cercetător grad I, dr. habil., manager, Muzeul Etnografic al Transilvaniei)
